Atunci când istoria devine realitate

În această epocă a mass-mediei și a politicii post-adevăr, este adesea dificilă menținerea convingerilor și înțelegerilor de lungă durată. Realitatea care aparent a existat ieri se îndepărtează și este înlocuită cu ceva destul de diferit, probabil bazat pe date sau afirmații selectate preferenţial care au o bază faptică redusă sau inexistentă. Acest lucru se întâmplă în jurul nostru și subiectul schimbărilor climatice a atras un număr echitabil de afirmații post-adevăr.

Prin urmare, ar trebui încurajată și apreciată oportunitatea de a merge înapoi în timp și de a aduce realitatea în prim plan. Am avut norocul de a avea o astfel de experiență de Crăciun, când soţia mea mi-a dăruit publicația inițială din anul 1896 ce prezenta calculele detaliate din spatele schimbării temperaturii globale ce ar fi observată în cazul modificării nivelului de dioxid de carbon din atmosferă. Lucrarea în cauză este binecunoscutul articol al chimistului suedez Svante Arrhenius, „On the Influence of Carbonic Acid in the Air upon the Temperature of the Ground” (Despre influența acidului carbonic în aer asupra temperaturii solului) publicat în revistele The London, Edinburgh and Dublin Philosophical şi Journal of Science. Acum sunt mândrul proprietar al vol. XLI – Seria cinci, ianuarie-iunie 1896, care conține, de asemenea, zeci de articole pe subiecte variind de la geologia glaciară a Europei arctice până la corectarea temperaturii barometrelor.

Arrhenius căuta, de fapt, o explicație pentru apariția Erei Glaciare, despre care se știa din înregistrarea geologică, dar care nu putea fi explicată în ceea ce privește răcirea preconizată datorată fluctuațiilor orbitale ale Pământului în jurul Soarelui. Era clar că a intervenit un alt factor, accelerând și amplificând impactul micilor variaţii ale radiației solare. Acesta a stabilit că dioxidul de carbon din atmosferă ar putea fi responsabil. În timpul fiecărei ere glaciare periodice din ultimul milion de ani, cantitatea de energie solară care a ajuns la planetă a scăzut din cauza variațiilor orbitale și, prin urmare, sistemul oceanic/atmosferic s-a răcit ușor. Acest lucru face ca volumul de dioxid de carbon dizolvat în ocean să crească și, prin urmare, ca nivelul de dioxid de carbon atmosferic să scadă. Această scădere are drept rezultat o răcire suplimentară, determinând o schimbare mult mai mare a temperaturii decât ar fi fost preconizat dintr-un simplu calcul al bilanţului radiativ. În lucrarea sa, Arrhenius a stabilit o metodologie de legare a schimbării temperaturii de suprafață cu modificarea nivelului de dioxid de carbon (acid carbonic, după cum s-a referit la acesta) în atmosferă. Tabelul VII din cadrul lucrării cuprinde rezultatele calculului său pentru diferite niveluri de dioxid de carbon care variază de la K = 0,67 (unde K = 1 pentru nivelul în atmosferă la momentul respectiv sau ~ 280 ppm) la K = 3,0 (ceea ce ar echivala cu 840 ppm). La ecuator a obținut următoarele rezultate;

Lucrarea lui Arrhenius analizează, de asemenea, lucrarea profesorului Högblom, un alt om de știință suedez al vremurilor, care a calculat chiar şi modul în care ar putea modifica arderea cărbunelui la acel moment (500 de milioane de tone pe an) suprafaţa planetei. Cifrele nu au fost semnificative, însă astăzi extracția anuală de carbon fosil este de douăzeci până la treizeci de ori mai mare, și ce este mai important e faptul că extracția cumulativă (care contează cu adevărat) începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea este de sute de ori mai mare comparativ cu acest nivel. Există posibilitatea ca acest calcul să fi dus la articolul din anul 1912 din publicaţia Popular Mechanics privind impactul pe care îl va avea utilizarea cărbunelui asupra climei.