Tocmai m-am întors dintr-o călătorie personală întreprinsă în zona arctică a Europei, cu pornire din Longyearbyen, Svalbard și cu punct final Islanda, cu trecere prin costa de Est a Groenlandei. Expediția a făcut parte din programul National Geografic și a reunit 148 de pasageri, care au călătorit pe un vas pregătit inclusiv cu un spărgător de gheață”, povestește David Hone – consilier șef la Shell, pe probleme de schimbări climatice.
Semne de schimbare in regiunea arctica a Europei
A fost o călătorie extraordinară și multe aspecte ale sale mi-au oferit un pretext să reflectez la probleme importante ca tranziția de energie sau schimbările climatice. Totul a început chiar în Longyearbyen, unde am descoperit că în țara hidroenergiei (Norvegia), acest mic oraș folosește cărbunele, exploatat local. Svalbard chiar exportă cărbune, chiar dacă unele dintre minele originale au fost abandonate de multă vreme. Poate, în acest ținut al ghețarilor mari și al temperaturilor înghețate, folosirea energiei hidro nu este practică, dar nu am văzut nici măcar o turbină de vânt. Vântul pare o componentă normală aici dar, chiar și în această zonă, există zile de un calm vecin cu moartea; am experimentat asta două zile întregi în mijlocul mării Groenlandei. Desigur, varianta utilizării energiei solare nu este o opțiune, în condițiile lunilor întregi de întuneric. Astfel, furnizarea de energie electrică 24/7 unei asemenea locații depinde de cărbune. La fel de suprinzător a fost să descopăr că în unele orașe nordice, pe care le-am vizitat în Islanda, se utiliza un generator pe motorină nu unul geotermal.
Nu e nevoie să te îndepărtezi prea tare în Svalbard ca să întâlnești ghețari magnifici, dar chiar și acolo am descoperit semne ale schimbării. Cei mai mulți ghețari pe care i-am văzut păreau stabili, dar unul în special se retrăgea cu viteză și vara timpurie deja revela cantități mari de apă topită la suprafața sa. Retragerea era evidentă și extrem de vizibilă, iar diferența de nivel între fosta limită a ghețarului și cea nouă era ușor de observat.
La fel și în Islanda, toți ghețatii, cu excepția unuia, se află în retragere. Transformarea rapidă a ținutului înghețat nu este suficientă pentru a trage o concluzie privind starea zonei Arctice, dar chiar și așa, a fost interesant de văzut. Am observat semne de transformare și în permafrost, chiar dacă, încă o dată, acest lucru a fost limitat la o observație specifică într-una dintre cele câteva locații pe care le-am vizitat. Aproape de un loc în care ne-am trezit în fața unor morse curioase malul dezghețat s-a prăbușit în mare, ca un râu de noroi. Poate că ăsta era un eveniment obișnuit, dar atunci este greu de imaginat cum a rezistat peisajul acela atâta timp.
Schimbările climatice au reprezentat un subiect care a revenit constant în conversațiile noastre, în timpul călătoriei. Aflându-ne pe un vas mic, nu a durat mult până ce majoritatea celor din jur a aflat cu ce mă ocup, astfel încât vacanța mea a fost împănată cu discuții la cină despre stabilirea prețului carbonului, energia regenerabilă și știința mediului. Asta nu a fost mereu simplu, cu câțiva călători americani, care se contraziceau folosind argumente auzite la talk-showuri ascultate la radio. Dar, a fost mereu interesant și m-am bucurat de sporovăiala pe acest subiect, mai ales că majoritatea pasagerilor nu erau doar foarte interesați de aceste informații dar, în mare parte și bine informați.
Chiar și în ceea ce privește viața sălbatică am putut observa semne ale schimbării. Am avut două întâlniri minunate cu urși polari rătăcitori, aflați în căutarea următoarei mese și o altă întâlnire cu rămășițele unui astfel de festin. În mod normal, aceasta trebuia să fie carcasa unei foci, însă de fapt am descoperit că erau resturile unui delfin alb cu cioc, fenomen nou, care abia de curând a fost observat la o asemenea latitudine. Acești delfini nu sunt întâlniți în această zonă primăvara, când ghețurile sunt încă răspândite, astfel încât să rămână prizonieri în gheață, devenind prada celui mai feroce prădător din regiune, ursul polar. În acest context ne putem gândi că apele mai calde încurajează viețuitoarele să urce mai devreme în nord, expunându-se unui mediu mai periculos.
Există și o constantă în această parte a lumii și aceasta este gheața. Multă gheață, și în ciuda faptului că există dovezi ale subțierii stratului de gheață, aceasta încă acoperă o mare parte a uscatului. Călătoria trebuia să includă în trecerea prin Marea Groenlandei mai multe opriri chiar în Groenlanda, însă n-a fost să fie. Gheața groasă ne-a ținut la o distanță de 80 de mile de coastă și nu a fost posibilă debarcarea. Chiar dacă vasul avea și spărgător de gheață, iar călătoria a avut loc într-un an în care a fost semnalată o acoperire minimă a zonei arctice de către ghețuri.
Gheața mi-a oferit, însă o mulțime de oportunități fotografice, inclusiv o călătorie făcută cu șalupa, care mi-a permis să fotografiez ambarcațiunea noastră prinsă în calmul apelor înghețate.
Foto: freepik
