Având în vedere că anul 2016 a reprezentat primul an integral de dezvoltare a politicii climatice după COP21 de la Paris, fiind anul în care liderii s-au aliniat să semneze și apoi să ratifice Acordul, ne-am fi așteptat la o serie de noi inițiative privind politica de stabilire a prețurilor la carbon. Situaţia a fost mai degrabă neclară, deși s-au înregistrat unele progrese notabile. Trei s-au remarcat în special;
Guvernul chinez a confirmat că în 2017 va iniţia sistemul național de comercializare a cotelor de emisii. Acesta va înlocui diferitele sisteme-pilot regionale și ar trebui să devină cea mai amplă schemă de comercializare a certificatelor de emisii (ETS) din lume odată ce va fi pusă în funcţiune. Este posibil ca sistemul să fie iniţiat în a doua jumătate a acestui an, probabil la începutul trimestrului IV.
Guvernul canadian a anunțat că prețul carbonului va fi aplicat pe o bază economică începând cu anul 2018. Acest lucru ar putea fi implementat la nivel provincial, dar în caz contrar, Guvernul Federal va interveni și îl va aplica printr-un mecanism bazat pe impozitare. Pentru provinciile cu un sistem explicit bazat pe prețuri, prețul carbonului ar trebui să înceapă la minimum 10 $ pe tonă în 2018 și să crească cu 10 $ pe an până la 50 $ pe tonă în 2022. Provinciile bazate pe principiul „limitare și comercializare” au nevoie de: (i) un obiectiv de reducere a emisiilor în 2030 egal sau mai mare decât obiectivul de reducere de 30% al Canadei; (ii) reduceri anuale (mai stricte) egale cel puțin cu nivelul din 2022, care corespund, cel puțin, reducerilor de emisii proiectate rezultate din prețul carbonului din acel an în sistemele bazate pe prețuri.
Industria aeronautică internațională a anunțat un mecanism de compensare pentru a limita creșterea emisiilor comerciale din sectorul aviației, generând în mod eficient un preț al carbonului în acest sector.
Au existat și alte evoluții, iar pe harta de mai jos se poate observa că Australia a trecut de la alb la o nuanță de verde deschis. Acest lucru se datorează faptului că a fost iniţiat mecanismul său de salvgardare. Acesta va impune celor mai mari emițători din Australia să mențină emisiile în limitele de referinţă, astfel încât celelalte eforturi ale țării de a reduce emisiile (de exemplu, Fondul de reducere a emisiilor) să nu fie eclipsate de creșterea emisiilor din instalațiile existente. Mecanismul de salvgardare se va aplica pentru aproximativ 140 de întreprinderi mari care dispun de instalații cu emisii directe echivalente cu peste 100.000 de tone de dioxid de carbon (t CO2-e) pe an. Vor fi acoperite aproximativ jumătate din emisiile din Australia. Entitatea cu control operațional al unei instalații va fi responsabilă de îndeplinirea cerințelor de protecție şi se va asigura inclusiv că instalația menţine emisiile nete la un nivel egal ori inferior celui de referinţă. Mecanismul se va aplica în general unei game largi de entităţi comerciale, incluzând corporații, parteneriate, trusturi și consilii locale. Valorile de referinţă vor reflecta cel mai ridicat nivel de emisii raportate pentru o instalație (prin urmare, verde deschis) în perioada istorică 2009-2014. Entitățile cu valori de referință se pot conforma asigurându-se că emisiile sunt sub acest nivel sau cumpărând unități de credit de carbon din Australia.
Însă anul nu a fost marcat în întregime de evoluţii pozitive. A existat, în special, o înfrângere răsunătoare a Inițiativei statului Washington 732, care a căutat să pună în aplicare o taxă asupra emisiilor de carbon în schimbul reducerii impozitelor existente. Statul Washington a respins ideea de impozitare a emisiilor de dioxid de carbon cu 59 la sută la 41.
Așadar, anul 2016 se încheie cu aproximativ 23% din emisiile de gaze cu efect de seră (inclusiv China) acoperite de o anumită formă de stabilire a prețurilor la carbon (Sursa: Banca Mondială: Statul și tendințele prețului carbonului în 2016), funcționând la un nivel mediu de 10 USD per tonă de dioxid de carbon. A durat 20 de ani pentru a se ajunge în acest punct, Protocolul de la Kyoto marcând startul. Pentru a se potrivi chiar și scenariului „Oceans” bazat pe piață oferit de publicaţia Shell „New Lens Scenarios”, prețul carbonului trebuie să acopere aproximativ 80% din economia globală la un nivel de 30 de dolari sau mai mult până în 2036, adică în mai puțin de 20 de ani. Acest scenariu atinge emisii nete zero în acest secol, dar a fost evaluat de MIT ca afectând limitarea încălzirii sistemului climatic cu aproximativ 2,7 ° C, peste ţinta Acordului de la Paris, în ciuda rezultatului net-zero.
Se poate concluziona că rămân multe de făcut în 2017 și în anii ce vor urma.
Sursa: shell.com
Foto: freepik
