Negociatorii la nivel național se află în plin proces de a-și reuni analizele cu privire la articolul 6 din Acordul de la Paris, atât în ​​pregătirea pentru următoarea rundă de negocieri de la Bonn din mai, cât și pentru prezentarea la CCONUSC în vederea pregătirii reuniunilor de la Bonn. Articolul 6 este o dispoziție-cheie a Acordului de la Paris prin faptul că încurajează acțiunea de cooperare între părți prin abordări compatibile cu stabilirea prețurilor la carbon și dezvoltarea pieței carbonului.

Deși au fost scrise multe despre utilizarea articolului 6 în contextul legăturii dintre sistemele naționale de comercializare a cotelor de emisie, este posibil ca legăturile din cadrul articolului 6 să fie cele care trebuie într-adevăr să fie analizate. Există trei prevederi-cheie în cadrul articolului;

Punctul 6.2 propune utilizarea “rezultatelor de atenuare transferate pe plan internațional”. Acest lucru a fost recunoscut pe scară largă ca un aranjament între două părți – guverne sau companii – care are ca rezultat o ajustare bilaterală a inventarelor naționale de emisii. Aceasta ar putea avea loc după o tranzacție într-un sistem de comercializare a emisiilor, cum ar fi comerțul cu certificate europene (EUA) între țările din UE și Norvegia.

Punctul 6.4 propune un mecanism de promovare a atenuării emisiilor de gaze cu efect de seră, stimulând în același timp dezvoltarea durabilă. În acest sens, punctul (c) constată că reducerile pot fi utilizate de către o altă parte pentru a-și îndeplini contribuția stabilită la nivel național (NDC), dar punctul 6.5 clarifică faptul că ambele părți nu pot beneficia de utilizarea mecanismului în ceea ce privește livrarea NDC-urilor aferente, și anume nu va exista numărătoare dublă.

Mai există şi punctul 6.8 mai puțin discutat, însă nu mai puţin important, care se concentrează pe abordări necomerciale pentru a promova ambiția de atenuare și adaptare.

O întrebare cu care se confruntă negociatorii este dacă ar trebui reunite aceste trei dispoziții sau ar trebui să fie privite ca abordări complet separate.

Poate că cea mai mare atenție trebuie acordată legăturii dintre punctele 6.4 și 6.2. În timp ce alineatul 6.4 definește un mecanism, nu se specifică cum ar putea arăta acest mecanism sau cum ar putea funcționa. Cu toate acestea, istoria ne aduce în prezent Mecanismul de Dezvoltare Nepoluantă (CDM), care a generat unități de reducere a emisiilor certificate bazate pe proiecte, ce au fost apoi tranzacționate la nivel transfrontalier pentru a fi utilizate în conformitate cu cerințele de conformitate ale Protocolului de la Kyoto din țările dezvoltate. Dar există o diferență fundamentală față de CDM, prin faptul că Acordul de la Paris introduce o contabilitate mai solidă a gazelor cu efect de seră. Astfel, comerțul transfrontalier afectează ambele părți în ceea ce privește contabilitatea în jurul contribuției lor determinate la nivel național (NDC). Bineînțeles, acest nou mecanism nu trebuie să ducă la un transfer în temeiul alineatului 6.2?

O posibilă structură a articolului 6 este aceea că toate tranzacțiile transfrontaliere cu unități de carbon se încadrează la punctul 6.2. Acestea ar fi toate tranzacțiile care sunt efectuate între acele zone ale economiilor respective care sunt acoperite de NDC și unde se realizează apoi o ajustare cuantificată echivalentă cu valoarea tranzacției pentru fiecare NDC. O astfel de ajustare necesită cuantificarea fiecărei NDC, așa cum am discutat într-o postare de anul trecut. Este vorba de un proces destul de simplu între sistemele de comercializare a certificatelor de emisii relaţionate, mai puțin însă atunci când acestea nu pot fi implementate.

Scopul articolului 6.4 devine apoi mai clar; facilitează procesul de cuantificare a activităților de atenuare, astfel încât să poată fi executate tranzacțiile și ajustările necesare la NDC-urile realizate. Aceasta permite finanțarea necesară pentru ca activitatea de atenuare să fie organizată în mod eficient, cu rigurozitatea financiară și cuantificarea emisiilor necesară pentru a sprijini investiția.

Se poate ca aceasta să nu fie unica utilizare a alineatului 6.4. Activitatea de atenuare ar putea avea loc în cadrul NDC al unei economii unice care atrage finanțare externă, dar nu generează comerţul transfrontalier cu unități de carbon. Un astfel de aranjament ar putea ajuta la canalizarea fondurilor de la băncile de investiții verzi. Acest lucru ar corespunde mai mult intenției de la punctul 6.4 litera (b) care prevede un mecanism de stimulare și facilitare a participării la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră de către entitățile publice și private autorizate de o Parte. Cu toate acestea, este posibil ca aceasta să presupună facilitarea prin cuantificarea activității de atenuare.

Finalmente, există punctul 6.8, cadrul pentru abordările necomerciale. Cu toate că respectiva cuantificare a activităților de reducere a emisiilor este importantă în economiile dezvoltate sau emergente, construirea unei economii în curs de dezvoltare  printr-o cale diferită de energie și emisii duce la ceea ce s-ar putea contura în schimb printr-o activitate mai holistică; de fapt, cuvântul “holistic” chiar figurează în textul paragrafului. Stabilirea unei referințe, a cuantificării emisiilor și a unităților de emisie de carbon în jurul acestei noţiuni s-ar putea să nu fie adecvată pentru un sistem energetic care este, în mare parte, o foaie goală de hârtie. Aici ar putea aduce probabil alineatul 6.8 valoare adăugată, împreună cu activitățile de cooperare, ca de exemplu în temeiul amendamentului de la Kigali al Protocolului de la Montreal și a diferitelor programe globale de metan.

Sunt încă multe de făcut pentru a defini în totalitate articolul 6, însă legătura dintre piesele sale pentru a se potrivi diferitelor economii în moduri distincte este probabil un punct de plecare util.

Sursa: https://blogs.shell.com 

Foto: freepik