Daca ai impresia ca finantarea pentru energia curata e doar o ecuatie seaca (CAPEX, WACC, DSCR si alte acronime care suna ca o parola gresita), am o veste buna: anul acesta povestea e mai mult despre incredere, risc si viteza. Banii exista. Dar, ca sa-i atragi, trebuie sa le spui investitorilor o poveste credibila despre cashflow, stabilitate si “ce se intampla daca…?”.
In 2025, investitiile in electricitate au urcat spre aproximativ 1,5 trilioane USD, depasind semnificativ cheltuielile totale pentru petrol, gaze si carbune, iar capitalul se muta tot mai clar spre retele, regenerabile si stocare. In paralel, climate finance a ajuns la un maxim istoric de 1,9 trilioane USD in 2023, cu indicii ca 2024 a trecut pragul de 2 trilioane USD. Pare ca “valul” e aici. Dar el nu ridica toate barcile la fel: costul capitalului si modul in care gestionezi riscurile fac diferenta dintre proiect “bancabil” si proiect “frumos in PowerPoint”.
Mai jos sunt trendurile pe care le vad ca dominante in finantarea proiectelor de energie curata, cu bune, cu rele, si cu exemple concrete din Europa (plus cateva repere utile pentru Romania si Europa de Est).
1) Banii se duc tot mai mult spre “electricitate” si infrastructura, nu doar spre panouri si turbine
Ani la rand am vorbit despre “cat MW de solar” si “cate turbine eoliene”. In 2025 conversatia s-a mutat vizibil spre: retele, flexibilitate, stocare, digitalizare si intarirea sistemelor. Motivul e simplu: regenerabilele sunt tot mai ieftine, dar fara retele si flexibilitate, valoarea lor scade (si scade fix in orele in care produc cel mai mult).
Bancile si investitorii au inceput sa priveasca retelele ca pe “autostrazile” tranzitiei energetice: mai putin glam, dar cu incasari mai stabile si profil de risc mai predictibil. De aici si semnalele puternice din zona Bancii Europene de Investitii, care a impins consistent finantarea pentru infrastructura de retea.
Pentru dezvoltatori, mesajul e clar: proiectele “grid-ready”, cu solutii de echilibrare si cu strategii inteligente de conectare, devin mai usor de finantat decat cele care se bazeaza doar pe “merge si asa”.
2) De-risking, garantii si blended finance: cand statul nu plateste tot, dar face proiectul bancabil
In piata, “blended finance” suna uneori ca o formula eleganta pentru “hai sa punem un pic de bani publici ca sa vina cei privati”. Doar ca, in 2025–2026, nu mai e un moft. E un instrument de baza, mai ales pentru tehnologii noi sau pentru proiecte in zone unde capitalul e scump.
Organizatii precum World Economic Forum imping ideea ca ai nevoie de capital concesional (granturi, garantii, equity catalitic) ca sa scazi riscul perceput si sa deblochezi finantare comerciala. Iar OECD si World Bank merg foarte concret pe “de-risking instruments” pentru proiecte de hidrogen curat, tocmai fiindca bancabilitatea lor inca depinde mult de reglementare, offtake si costul capitalului.
Un exemplu interesant din Germania: “Deutschlandfonds”, unde statul, prin KfW, foloseste garantii, imprumuturi si instrumente de equity ca sa mobilizeze investitii private la scara mare, inclusiv in infrastructura pentru tranzitia energetica. E genul de arhitectura financiara pe care probabil o vom vedea replicata, sub forme diferite, si in alte tari.
Partea mai putin confortabila: blended finance trebuie folosit cu grija. Daca subventionezi prost riscul, risti sa incurajezi proiecte slabe sau sa creezi dependenta de sprijin public. Dar folosit corect, e una dintre cele mai eficiente parghii pentru a scadea costul capitalului acolo unde doare.
3) PPAs se maturizeaza, dar nu mai sunt “glontul de argint”
Power Purchase Agreements (PPA) au fost “vedeta” ultimilor ani: corporatiile vor energie verde, dezvoltatorii vor cashflow predictibil, bancile vor contracte. Totusi, anul acesta se vede o maturizare fortata.
In Germania, de exemplu, analizele de piata arata ca preturile PPA au scazut in 2024 fata de anul anterior, pe fondul preturilor mai mici la energie en-gros si al fenomenului de “cannibalization” (cand prea multa productie regenerabila in aceleasi ore impinge pretul in jos). Asta nu omoara PPA-urile, dar le face mai sofisticate: apar mai multe structuri cu hedging, profile de livrare, clauze de flexibilitate, si combinatii cu stocare.
Pe scurt: PPA-ul ramane un pilon, dar nu mai e suficient doar “am un PPA, deci proiectul e bancabil”. Conteaza cine e cumparatorul, cum arata riscul de pret, ce garantii exista, si cum te protejezi in orele cu preturi foarte mici.
Pentru Romania, unde interesul corporatiilor pentru energie verde e real, trendul asta inseamna o oportunitate si o avertizare: da, PPAs pot accelera proiectele, dar numai daca sunt negociate matur, cu atentie la profilul de productie si la riscurile de piata.
4) CfD-uri, licitatii si scheme “market-based”: statul revine ca arhitect al stabilitatii
Dupa volatilitatea ultimilor ani, tot mai multe guverne europene folosesc instrumente de tip Contract for Difference (CfD) sau licitatii competitive care stabilesc un fel de “plasa de siguranta” pentru venituri. Logica e simpla: daca vrei proiecte multe si rapide, trebuie sa reduci incertitudinea de cashflow.
In Spania, sistemul de licitatii pentru regimul economic al regenerabilelor (prin MITECO) ramane o ancora pentru predictibilitate. In Olanda, scheme precum SDE++ continua sa ofere sprijin pentru proiecte care reduc emisiile, cu actualizari periodice si ajustari de parametri care reflecta piata. In Franta, ADEME opereaza instrumente de finantare (fonduri si programe) care acopera de la demonstratoare la industrializare, iar “Fonds vert” sustine proiecte locale de tranzitie.
Avantajul acestor mecanisme: cresc bancabilitatea, atrag capital mai ieftin, si reduc riscul proiectelor early-stage.
Dezavantajul (si aici merita spus pe sleau): pot crea birocratie, pot “ingheta” inovarea daca sunt prea rigide si, uneori, pot intarzia proiecte daca pipeline-ul administrativ nu tine pasul.
5) Explozia finantarii pentru hidrogen, stocare si decarbonizare industriala, prin “auctions” si fonduri dedicate
Daca regenerabilele clasice au intrat intr-o etapa de maturitate, marile semne de exclamare financiare sunt acum in jurul hidrogenului, stocarii, caldurii industriale si decarbonizarii grele.
Comisia Europeana a impins puternic mecanismele de finantare prin Innovation Fund, inclusiv competitii/licitatii (auctions) si apeluri dedicate pentru tehnologii net-zero si hidrogen, finantate din veniturile EU ETS. Sunt bani multi, dar competitia e pe masura. Iar selectia favorizeaza proiectele care pot demonstra scalare, impact si, din nou, bancabilitate.
In Spania, apar finantari publice pentru hidrogen verde si programe IDAE pentru proiecte inovatoare in regenerabile si stocare, cu ferestre de aplicare clare si orientare spre tehnologii emergente.
Ceea ce se schimba in 2025–2026 este ca astfel de tehnologii nu mai sunt “doar R&D”. Incep sa intre in zona de “project finance”, dar cu conditii: offtake credibil, scheme de sprijin, garantii de risc si, uneori, pachete blenduite.
6) Green bonds si standardele anti-greenwashing: mai putin marketing, mai multa disciplina
Obligatiunile verzi nu sunt noi, dar anul acesta presiunea pe integritate si transparenta s-a accentuat. Actualizarile ICMA Green Bond Principles (iunie 2025) pun accent pe claritate in utilizarea fondurilor, raportare si incadrarea proiectelor. In paralel, Climate Bonds Initiative continua sa urmareasca piata “sustainable debt” si dinamica emisiunilor.
De ce conteaza asta pentru finantarea proiectelor? Pentru ca, daca esti dezvoltator sau utilitate care vrea finantare prin bonduri sau prin refinantari “green-labelled”, ai nevoie de trasabilitate si raportare. Investitorii institutionali cer tot mai des: “Arata-mi impactul, arata-mi guvernanta, arata-mi ca proiectul chiar face ce spune.”
Asta e partea buna: creste increderea si scade riscul reputational.
Partea incomoda: costa. Raportarea, verificarea externa si conformitatea nu sunt gratis. Dar, in multe cazuri, diferenta de cost se recupereaza prin acces la capital mai ieftin si baza mai larga de investitori.
7) “Cost of capital” devine subiectul central: nu tehnologia, ci dobanda iti face sau iti strica proiectul
Un adevar simplu, dar care se vede tot mai clar in literatura: pentru multe proiecte regenerabile, costul finantarii poate ajunge sa fie o parte uriasa din costul total pe durata de viata. Cercetarea academica (inclusiv lucrari publicate in reviste de top) insista asupra modului in care costul capitalului influenteaza direct costul nivelat al energiei, uneori mai mult decat imbunatatirile tehnologice.
Aici e motivul pentru care tarile cu politici stabile si instrumente de de-risking atrag proiecte mai ieftine si mai rapide. Iar tarile unde reglementarea e imprevizibila platesc “taxa de incertitudine” prin dobanzi mai mari.
Pentru Romania si regiune, asta e probabil cea mai practica lectie: predictibilitatea politicilor si viteza administrativa nu sunt “detalii”. Sunt, literalmente, dobanzi.
8) Capitalul privat creste, dar decalajele raman: cine primeste banii si cine ramane in afara
CPI arata o crestere a ponderii finantarii private (in 2023 a depasit 1 trilion USD), dar si un adevar mai putin placut: in economiile emergente, finantarea internationala ramane in mare parte publica, iar accesul la capital ieftin e o bariera serioasa. Asta inseamna ca, la nivel global, se joaca simultan doua jocuri: unul al abundentei de capital in piete dezvoltate si unul al lipsei de “catalytic capital” in piete cu risc perceput mai mare.
Trendul anului aici este insistenta tot mai mare pe instrumente care mobilizeaza capital privat in zone unde altfel n-ar veni: garantii, securitizari, cumparari de portofolii de credite, structuri cu rating mai bun. Pe hartie, suna tehnic. In practica, e diferenta dintre “avem proiecte” si “avem proiecte finantate”.
Concluzia?
Finantarea energiei curate in 2025–2026 nu mai e despre “gasim bani”. E despre “gasim bani la un cost care face proiectul sa aiba sens”.
Cine castiga anul acesta?
Proiectele care arata bine nu doar tehnic, ci si financiar: conectare clara, venituri ancorate (PPA/CfD/licitatii), riscuri mapate, plan de flexibilitate, si o poveste credibila despre cum se monetizeaza energia intr-o piata cu preturi volatile.
Si da, daca ai impresia ca asta inseamna mai multa munca inainte sa pui prima lopata in pamant… ai dreptate. Dar e munca ce reduce dobanda. Iar dobanda, in 2026, e deseori cel mai scump “echipament” din proiect.
Intrebari frecvente
Care e diferenta dintre PPA si CfD, din perspectiva finantarii?
PPA este un contract bilateral de vanzare a energiei (de obicei cu o companie), in timp ce CfD este un mecanism (de regula public) care stabilizeaza venitul fata de un pret de referinta. CfD-urile tind sa reduca riscul de piata mai mult, dar vin cu reguli si conditii mai stricte.
De ce devin retelele si stocarea atat de importante pentru finantare?
Pentru ca fara ele creste riscul ca proiectul sa produca in ore cu preturi mici sau sa fie limitat de congestie. Stocarea si solutiile de flexibilitate imbunatatesc profilul de venit si scad riscul operational.
Cum ajuta blended finance un proiect de energie curata?
Prin reducerea riscului perceput: garantii, granturi, equity catalitic sau instrumente concesionale pot scadea costul capitalului si pot face proiectul “bancabil” pentru finantatori comerciali.
Ce rol au green bonds in finantarea proiectelor?
Pot finanta direct proiecte sau refinanta portofolii, atragand investitori institutionali care cauta active verzi. Dar cer disciplina: raportare, transparenta si aliniere la standarde (de exemplu ICMA).
Ce trend ar trebui urmarit cu prioritate in Europa de Est?
Predictibilitatea veniturilor (PPA/CfD/licitatii) si mecanismele de reducere a riscului (garantii, fonduri, scheme bine calibrate). In regiune, scaderea costului capitalului prin stabilitate politica si administrativa poate face mai mult decat orice “inovatie” de marketing.
Foto: freepik