Unul dintre cele mai interesante si demne de luat in seama aspecte legate de cele peste 160 de Contributii Determinate la Nivel National (NDC) trimise catre UNFCCC – Conventia Cadru a Natiunilor Unite asupra Schimbarilor Climatice – dupa adoptarea (si, mai nou, ratificarea) Acordului de la Paris este ca nu exista doua la fel. Asa cum cerea Acordul de la Paris, tarile au trimis o descriere a contributiei lor, majoritatea oferind indicatii despre progresul in reducerea emisiilor, insa modul in care aceasta informatie a fost transmisa difera considerabil de la o tara la alta.
In luna mai a anului 2016, UNFCCC a dat publicitatii un raport sinteza asupra NDC-urilor, cumulandu-le in singurul mod care are sens, data fiind natura problemei climatice, prin emisii cumulate. Fiecare NDC a fost transformata intr-o emisie cumulativa de carbon in atmosfera (cuantificare), acestea fiind apoi sintetizate si comparate cu obiectivul ideal global de carbon, de maxim 2%. Nu mai este cazul sa spunem ca analistii UNFCCC trebuie sa faca numeroase presupuneri pentru a putea calcula.
Problemele NDC-urilor prezentate
Problema cu care s-au confruntat analistii a fost aceea ca niciuna dintre NDC-uri nu a fost prezentata in formatul de care era nevoie. Multe au oferit un obiectiv pentru 2025 sau 2030, de pilda Uniunea Europeana, care are ca obiectiv o reducere cu 40% pana in 2030, fata de valoarea de referinta din 1990. De asemenea, anul de start variaza in cateva dintre NDC-uri. In majoritatea NDC-urilor nu se mentioneaza aproape nimic despre ceea ce se va intampla in anii urmatori, asa ca este necesar sa se faca o presupunere cu privire la traiectoria probabila. Altele au fost prezentate ca o reducere asteptata pe fondul unei traiectorii fictive a emisiilor viitoare, iar altele au fost prezentate fara nicio traiectorie a emisiilor.
Variatia din cadrul acestor NDC-uri este deja o poveste bine cunoscuta, insa lipsa de cuantificare a acestora are alte implicatii, ce se extind asupra analizei evidente a efectelor asupra mediului. Ea limiteaza, de asemenea, si capacitatea de comercializare a carbonului intre NDC-uri si exista potentialul de a functiona impotriva prevederilor contabile ale Acordului de la Paris.
Aceste prevederi contabile sunt punctate in intregul Acord, insa articolul 4.13 este probabil cel mai cuprinzator in acest sens. Potrivit acestuia:
Partile raspund de contributiile lor stabilite la nivel national. La contabilizarea emisiilor antropice si a absorbtiilor corespunzatoare contributiilor lor stabilite la nivel national, partile trebuie sa promoveze integritatea mediului inconjurator, transparenta, acuratetea, caracterul complet, comparabilitatea si consecventa si sa asigure evitarea dublei contabilizari, in conformitate cu orientarile adoptate de catre Conferinta Partilor, care serveste drept reuniune a partilor Acordului de la Paris.
Cele de mai sus pot fi interpretate ca o ajustare a emisiilor post-NDC (adica dupa perioada pentru care se aplica NDC), insa chiar si asta necesita insumarea tuturor emisiilor din anii NDC, nu doar bifarea actiunilor pe o lista sau notarea faptului ca emisiile din ultimul an au fost cele asteptate. Daca nu sunt stabilite emisii cumulate pentru intreaga perioada a NDC, integritatea ecologica a NDC este discutabila, la fel ca si emisiile cumulate care determina rezultatul privind mediul inconjurator.
Numai o evaluare completa a NDC in ceea ce priveste emisiile cumulate intruneste celelalte cerinte privind caracterul complet, acuratetea si comparabilitatea.
In plus, cuantificarea emisiilor post NDC este putin probabil sa fie suficienta pentru scopuri comerciale.
Asta pentru ca ca transferurile dintr-o tara necesita reglementari locale corespunzatoare. Desi aceasta se poate face si post NDC, ar trebui, in principiu, sa fie facuta la momentul transferului, astfel incat tara sa isi poata determina noua strategie ce trebuie adoptata si sa se asigure ca masurile politice sunt modificate in asa fel incat sa asigure conformitate, mai ales daca transferurile sunt mari in comparatie cu emisiile nationale (sa spunem, peste 5%). Desigur, daca ambele tari ar lucra cu sisteme cap and trade (limitare si comercializare) la nivel economic, corectia ar fi automata, insa nu prea se poate discuta despre asa ceva in acest moment.
Cele de mai sus fac din cuantificarea NDC-urilor un pas important si probabil necesar pentru Acordul de la Paris, dar un acord al partilor asupra acestui subiect pare sa fie o posibilitate indepartata. Cu toate acestea, un astfel de pas este inevitabil. Pe masura ce tarile se apropie tot mai mult de atingerea obiectivului Acordului de la Paris, adica atingerea pragului de zero emisii sau o “balanta intre emisiile antropice si absorbtiile prin gaze cu efect de sera” ca sa folosim exact cuvintele Acordului, cuantificarea devine esentiala.
Atingerea pragului de zero emisii se intampla atunci cand tara in discutie a reusit sa echilibreze emisiile ramase cu absorbtiile, si probabil ca vor mai ramane emisii si in secolul 22. Aceste absorbtii vor fi dezvoltate la nivel local sau obtinute international prin prevederea legata de transfer din articolul 6. Dar atat cumparatorul cat si vanzatorul acestor absorbtii vor trebui sa implementeze o contabilitate atenta pentru a asigura integritatea clauzei net zero. Aceasta ne duce inapoi la discutia despre cuantificare. Acordul de la Paris este riguros in concept, iar negociatorii din 2015 ar trebui sa fie apreciati pentru acuratetea textului. Dar cum implementarea setului de reguli de la Paris se apropie, nu pare ca aceeasi rigoare sa beneficieze de sustinerea tuturor partilor.
Foto: freepik
