Impotriva tuturor sortilor de izbanda, fermierii mici invata astazi moduri noi de a supravietui intr-o era a concurentei la scara industriala.
Fermierul de familie – “Iti pot spune povestea fiecarei vaci”
Mary Ankers s-a intors la ferma la care a copilarit. In orice directie ar privi, peste tot exista o amintire din copilarie. Totul insemna pe atunci mult timp petrecut in aer liber, sarit pe balotii de fan, hranit cu biberonul viteii nou-nascuti, iar Mary isi aminteste cu drag cum statea in spatele remorcii cu cei doi frati mai mari ai sai, cand plecau la cules.
Mary a plecat de acasa acum 15 ani, pentru a merge la universitate si a deveni expert topograf. Insa cand s-a casatorit si a inceput sa se gandeasca la copii, „atractia emotionala” a ideii de a trai si de a lucra din nou la o ferma a fost irezistibila. Astfel, ea s-a intors acasa pentru a prelua de la tatal ei ferma de produse lactate cu 100 de vaci, din apropiere de Chester.
Insa industria laptelui este foarte diferita acum fata de copilaria tatalui ei si chiar fata de copilaria sa. La inceputul anilor 1950, Marea Britanie avea aproape 200.000 de fermieri care se ocupau de productia de lapte. Astazi, abia daca mai sunt 10.000. Ferma ei este una mica intr-o industrie in care cirezile de 500 de vaci sunt o regula, iar media s-a dublat ajungand in ultimele doua decenii la 150.
Pe masura ce fermele devin mai mari, unele dintre ele fac trecerea la sisteme interioare sau cu pasunat zero, in care vacile nu mai ajung niciodata sa iasa in aer liber. Iarba si mancarea le este adusa, iar fiecare imbucatura le este rationalizata si monitorizata. Este o lume a “milkbotilor” – robotii care dau lapte – in care fiecare vaca devine un numar sau o eticheta, iar succesul se masoara in litri.
Ankers tine vacile afara in cea mai mare parte a anului si nu are nici spatiul necesar dar nici dorinta de a se extinde. Insa ea face parte dintr-o minoritate. In timp ce numarul fermelor mai mari continua sa creasca, fermierii mici renunta. Cei care supravietuiesc sunt fermierii extrem de pasionati sau cei care lucreaza cu jumatate de norma si care se bazeaza pe un alt venit pentru a-si sustine afacerile.
Fermierii de genul lui Ankers sunt o ultima reminiscenta a fermei mici de familie care se ghideaza dupa ideea de „a trai la ferma si a o respira in fiecare zi”, asa cum spune Mary Ankers, insa disparitia acestor ferme a fost prognozata cu mult timp in urma.
Ankers a muncit foarte mult pentru a reduce costurile, pentru a imbunatati rata fertilitatii si pentru a obtine mai mult lapte din turma ei. Rezultatul este o afacere profitabila care furnizeaza lapte in cadrul unui contract cu un supermarket, si castiga suficient pentru a avea un angajat agricol cu norma intreaga, care o ajuta.
Dar cat timp vor mai prioritiza supermarketurile contractele pentru lapte cu fermierii mici? Tesco, de exemplu, si-a asumat un angajament public de a sprijini producatorii britanici, dar nu a spus nimic cu privire la sprijinul specific sau continuat pentru fermele mici.
Ankers nu trebuie sa cerceteze prea mult pentru a vedea directia in care se indreapta agricultura. Dincolo de gardurile din spatele fermei sale se afla una dintre cele mai mari ferme de lapte din tara, cu un numar de aproape 3.000 de vaci ce isi petrec viata in interior si mananca alimente aduse de masini. Este o operatiune eleganta, cu zeci de muncitori agricoli insarcinati sa faca laptele sa curga.
Spre deosebire de aceasta realitate tehnologizata, fermele cu cirezi mai mici de vaci pot mentine o relatie mai stransa cu animalele lor, linistindu-i pe acei consumatori care resping trecerea catre sistemele de fabrica in care animalele sunt intretinute in conditii triste. Fermele ca ale lui Ankers „isi cunosc animalele pe deplin” si sunt „mai in acord cu fiecare animal in parte”, asa cum spune chiar ea. „Va pot spune o poveste despre fiecare vaca. Pot sa ma uit pe camp si sa spun care din vaci este fiecare, tot ce a facut ea in trecut si cati vitei a avut. Cand te extinzi, cred ca nu mai stii imediat aceste informatii” spune ea.
Nou-venitul – “Nu doar ciobanii pot fi fermieri”
La capatul opus al spectrului sunt cei pentru care pasiunea pentru agricultura nu are nimic de-a face cu trecutul. Educatia si formarea profesionala a lui Humphrey Lloyd, de pilda, a fost una complet fara legatura cu imaginile si mirosurile agriculturii. Nici nu-si aminteste sa fi petrecut prea mult timp in aer liber in copilarie. Nu avea prea multe plante de privit si despre care sa invete in cartierul sau din sudul Londrei si a crescut cu ideea ca a lucra pe camp si a fi fermier este o adevarata corvoada.Insa nici ca i-a ramas in minte ce a auzit atunci … Lloyd petrece acum opt luni pe an in aer liber, cultivand rosii, castraveti si salata pe campurile de langa Bristol, locul in care isi au sediul majoritatea clientilor sai, inclusiv cafenele si restaurante. A infiintat afacerea in urma cu opt ani, iar de cinci ani cultiva terenul pe care se afla acum.
„Avem un snobism cultural inascut impotriva muncii fizice. Insa a fi fermier nu este doar pentru ciobani. Este la fel de antrenant si de plin de provocari din punct de vedere intelectual ca multe alte locuri de munca. Faptul in sine ca in limba engleza termenul “taran” este un termen jignitor si peiorativ spune multe despre presupunerile noastre culturale referitoare la munca la ferma”.
Ceea ce este probabil si mai surprinzator decat dorinta sa de a lucra pe camp este ca a obtinut in primul rand un avantaj in acest sector.
Agricultura este in general un domeniu inchis noilor veniti, iar acesta este un fapt bine cunoscut. In general, fie ai parinti care detin o ferma, fie ai o multime de bani pentru a cumpara terenuri, fie ai norocul sa pui mana pe una dintre fermele agricole al caror numar este in scadere rapida – fermele traditionale de dimensiuni mici, cu o suprafata mai mica de 20 de hectare, majoritatea puse la dispozitie de organizatii precum National Trust si de consiliile judetene.
In conditiile unei presiuni bugetare severe in ultimii ani, consiliile judetene au vandut incet incet cat mai mult din terenurile agricole de care dispuneau. O suma primita intr-o singura transa a fost preferata de catre consiliile care s-au confruntat cu reduceri bugetare, in locul platilor pentru inchirierea pe termen mai lung sau al beneficiilor sociale pentru sprijinirea fermierilor neprivilegiati sau nou-veniti.
„Sunt cam ca niste case sociale care ofera fermierilor nou-veniti o mana de ajutor”, spune Lloyd. Cu toate acestea, mai mult de jumatate din fermele judetene din Anglia au disparut in ultimii 40 de ani. Herefordshire, unul dintre cele mai triste exemple, si-a vandut aproape 90% din terenurile agricole intr-un singur an.
Lloyd a reusit sa obtina de la consiliul orasului Bristol unul dintre acele terenuri agricole ravnite. Este un teren mic, de jumatate de hectar, dar – cu ajutorul solariilor si optand pentru o cultura de salata de valoare mare – suficient cat sa poata angaja un ajutor in timpul sezonului de crestere. De asemenea, el a reusit recent sa inchirieze inca aproape un hectar de teren in apropiere, pentru cultivarea de legume.
Chiar si avand acces la pamant, Lloyd spune ca sistemul alimentar este gandit in asa fel incat ii dezavantajeaza pe micii fermieri care incearca sa-si vanda produsele.
„Avem un blocaj pe zona de supermarketuri, in care opt supermarketuri ne furnizeaza 90% din alimente. Asadar, este extrem de greu sa accesezi pietele. Cum sa iti permiti mijloace fixe, solarii si altele asemenea? Sistemul actual din industria alimentara a condus la distantarea noastra totala fata de acest proces. Este cumva ca si cum nu ai avea dreptul de a produce alimente si trebuie sa fii foarte priceput si creativ pentru a-ti face loc pe aceasta piata”.
Horticultura, mai mult decat orice alt sector agricol din Marea Britanie, este pe scara larga si este dominata de operatorii mari din estul Angliei si de importurile din Europa. Lloyd a supravietuit exploatand cererea de legume cultivate la nivel local, chiar daca vanzarile sale cu amanuntul s-au prabusit in timpul pandemiei Covid-19.
Spre deosebire de intreprinderile agricole mai mari, care, in unele cazuri, au fost fortate sa arunce recoltele si laptele, sau sa sacrifice animalele pe masura ce comenzile s-au redus brusc, Lloyd a reusit sa-si adapteze afacerea si sa acceseze o noua piata pentru livrarile la domiciliu. El a pus in legatura directa consumatorii cu locatia din care provin alimentele pe care le consuma si a redus distanta pe care trebuie sa o parcurga produsele proaspete prin tara inainte de a ajunge in carucioarele de cumparaturi.
Desi e posibil ca unele persoane sa ii perceapa pe cei ca Lloyd ca idealisti si fermieri low-tech care fac aceasta activitate in timpul liber, el spune ca fermele la scara mica sunt de fapt mai productive.
„Este usor sa intri intr-o astfel de ferma si sa ai impresia ca apartine secolului al XIX-lea… ca ar putea produce anumite produse de nisa, dar ca nu face parte cu adevarat dintr-un sistem alimentar sustenabil al viitorului. Insa este o conceptie gresita, pentru ca ceea ce vezi in aceasta ferma mica este viitorul. Producem mai multe alimente pe unitate de suprafata decat orice ferma mare”.
Pentru Lloyd aceasta este, pe de alta parte, si o activitate in care simte ca e capabil sa contribuie cu ceva la societate, mai degraba decat sa „distruga planeta”. „Putem sa discutam la nesfarsit despre cat de valoros este sa cresti salata pe un hectar de teren, in sudul Bristolului… dar pentru mine acest lucru inseamna ca eu sunt schimbarea pe care as vrea sa o vad. Inseamna si ca pot sta in aer liber, in natura, ca sunt in forma si sanatos”.
Diversificatorul – “Avem putine optiuni daca vrem sa rezistam”
Daca ar exista o imagine romantica a felului in care arata o ferma la scara mica, probabil ca aceasta ar semana foarte mult cu Nibthwaite Grange, o ferma montana din parcul national Lake District.
Campuri mici si pajisti, paduri autohtone si coline indepartate, populate cu un amestec de ovine si bovine de rasa rara, potrivite pentru a supravietui climatului mai dur al muntilor.
Este un peisaj care ofera foarte mult spatiu animalelor de la ferma lui John Atkinson, care isi petrec cea mai mare parte a vietii in salbaticie, pasunand pe coline. Un mod de a creste animale putin diferit de cel practicat de cele sase generatii de stramosi ai sai, care au cultivat aceasta zona inaintea sa.
Dar agricultura in munti, pe soluri pietroase, subtiri si intr-un climat umed, este cel mai greu de realizat dintre toate tipurile de agricultura.
Tatal sau castiga suficient cat sa intretina o familie de cinci persoane, insa Atkinson nu genereaza suficiente venituri pentru el si partenera sa, chiar daca a obtinut terenuri suplimentare, inchiriate de la National Trust si din alte surse.
„Tatal meu a renuntat la agricultura in 1980, cand obtinea mai mult pentru laptele produs de el decat obtin fermierii de astazi. Valoarea alimentelor pe care le vindea era mai mare, iar costurile sale de productie erau mult mai mici. Este o lume acerba, asa ca a face agricultura aici trebuie sa fie o alegere care sa tina de stilul de viata. Nu este o slujba in care poti incepe la 9 dimineata si sa inchei la 17:00” spune Atkinson.
Un numar foarte mare de familii de fermieri au fost fortate pana in acest moment sa isi paraseasca domeniile in aceasta zona a Cumbriei, ceea ce a avut un impact vizibil asupra comunitatii locale.
„Cand eram eu mic si chiar cand copiii mei erau mici mereu erau o multime de alti copii care veneau la noi, pentru ca tuturor le placea sa se joace la ferma si sa conduca vehiculele de aici. Dar acum nu am in minte decat vreo patru copii sub cinci ani pe o raza de 8 kilometri. Ti se face dor de genul acela de interactiune”, povesteste el nostalgic.
Atkinson, care se ocupa de ferma impreuna cu partenera sa, Maria, a reusit sa supravietuiasca doar diversificand. Maria vinde sapun produs din laptele de la ferma lor si produse din lana obtinuta de la oile de la ferma, si in plus ofera cazare la ferma, alaturi de vanzarea carnii direct clientilor.
Fermele mici care au mai ramas in zone montane precum Cumbria nu au prea multe alternative decat sa faca acelasi lucru, spune el. Aceasta inseamna sa treaca la agricultura cu jumatate de norma, iar seara cand vin acasa, dupa o zi de munca, sa se ocupe de ingrijirea animalelor sau sa se conecteze direct cu consumatorii si sa gaseasca piete. Este o sarcina antreprenoriala deloc la indemana pentru multi dintre fermierii mai in varsta.
„Agricultura a fost impinsa ani de zile pe un drum gresit. Totul s-a rezumat la metode agricole industriale sustinute de companiile care vand o multime de mijloace de productie si produse chimice menite sa mareasca productia. Incerc sa dau timpul inapoi la momentele acelea… „Sunt ferme mici, ca mine, care nu se afla pe aceasta “banda de alergat” industriala si care sunt mai diverse si cu o varietate mai mare de culturi si animale care se pot schimba si care pot vinde povestea consumatorilor. Dar avem prea putine optiuni daca vrem sa rezistam” spune el.
Foto: freepik
